Urăsc că trebuie să repet la fel de mult cum urăsc cuvântul în sine. NU SUNT ÎN DEPRESIE, NU SUNT DEPRESIVĂ, NU AM FOST ȘI NICI NU VOI FI. „Depresia” pentru mine înseamnă doua lucruri, oameni foarte slabi sau oameni cu probleme extrem de grave. Eu nu sunt slabă, și în nici un caz nu am probleme atât de grave. Sunt mai bine decât aș putea cere. Am tot ce îmi doresc și poate chiar un pic mai mult. Îmi permit să îmi respect aproape fiecare moft și îmi permit să am un trai decent. Nu sunt bogată, asta e cert, dar nu sunt săracă.
___________________________________
Și m-am trezit…distrusă. Obosită, supărată, singură și confuză. Voiam ceva și voiam cât mai repede. Și m-a sunat ea. Ea a fost scăparea mea. Ea e persoana mea. M-a chemat la cafea. Și m-am dus. Tristă și cu capul în pământ. A trebuit să mint că nu am dormit bine. Și o vedeam cum râde. Mi-a indus starea ei. Hohote de râs. O ador. Am râs mult, dar au venit și restul. Tot prietenii mei, da. Dar m-am întristat. Voiam atenția ei pentru că e una din puținele persoane care mă poate face să-mi schimb starea în bine, așa cum vreau. Și glume, peste haz,, și iar e totul bine. Ne-am dus acasă. Încă îmi era somn, m-am pus să dorm într-o stare bună, și m-am trezit….. în extaz. Și toată ziua a fost perfectă, și urmatoarea, și urmatoarea și tot așa. Mă simțeam în sfârsit normal. Ce mult trecuse.

Azi am ieșit în oraș. Am ieșit să beau un suc (sex on the beach), dar sună mai frumos „suc” din gura unei domnișoare. Am ieșit cu multe. Râsete și bârfe, că așa suntem noi. Rele și nesimțite. Nu îmi e rușine, îmi place, e mai ușor să îndepărtăm lumea pe care nu o vrem lângă noi. Ideea cu mine, de fapt e că îmi e atât de rușine de oameni încât toți mă etichetează ca fiind arogantă. Fetele m-au citit ușor. Rușinoasă, timidă, politicoasă. Un introvertit de cele mai multe ori își face prieteni prin două moduri: cu ajutorul socializării, ceea ce e ceva rar sau extrovertiții ce îi „adoptă”. Așa ne-am împrietenit noi.
Și deci am ieșit la suc. Și râdeam și râdeam și râdeam…și m-am întristat… eram tristă. M-am gândit trecător la ai mei ( care sunt mai mult decât bine), și la cum ar fi fără ei, la fostele relații, la multe greșeli pe care le-am făcut. Și m-am ridicat. M-am dus la baie, am plâns, m-am șters, m-am privit în oglindă, am așteptat să nu se mai cunoască vreo urmă ca și cum aș fi lăcrimat, și m-am întors. Cu cel mai larg zâmbet, nu mai eram tristă. Eram super fericită, am râs cu fetele până acasă, și în taxi, și când am coborât, și acasă, vorbind pe grupul nostru. M-am distrat. Și am adormit veselă…și m-am trezit… distrusă.

Bună! Mă numesc, de fapt nu contează, am o vârstă încă fragedă și, așa cum probabil ți-ai dat seama din titlu, bipolaritate.
Bipolaritatea, ca să te fac să înțelegi în cazul în care nu știi, sunt perturbări de dispoziție. Nu pot spune că sunt în depresie ca marea majoritate a cazurilor, nu sunt. Nu se axează numai pe partea tristă și sumbră. Trec ușor de la o stare de fericire maximă la o tristețe bruscă. Aveam 14 ani când am realizat de fapt prin ce trec și cu ce mă confrunt. Am fost speriată, pentru că mi s-a spus în repetate rânduri că voi ajunge la depresie. Dar nu am ajuns nici în ziua de azi, ba chiar pot spune că sunt foarte bine. M-am obișnuit cu ea, și nu mai fac mare haz de necaz. Da, la început simțeam că o iau razna când începeam să plâng fără motiv, neputând să mă exprim. Îmi era atât frică cât și rușine. Dar acum nu. În concluzie, cam cu asta mă confrunt.
Mi-a plăcut întotdeauna să am oameni fericiți în jurul meu. Mi-a plăcut întotdeauna să pot râde si glumi. Dar mereu mi-a placut să fiu și singură. Nu singuratică, ci să petrec timp doar eu cu mine. Nu e trist. E liniștitor. Dar vezi tu, de fiecare dată când sunt singură, chiar dacă sunt veselă sau neutră, mereu mă întristez. Îmi trece relativ repejor, dar de obicei, când simt că mi se schimbă starea în mod neplăcut adorm. Poate de asta dorm atât de mult. Repet, să nu îți fie milă, nu e chiar așa rău cum sună.
Râd mereu, zilnic, continuu. Din cele mai mici nimicuri. Se spune că atunci cand un om rade din nimicuri, tare și mult, este trist. E adevărat, profit de momentele în care pot să râd. Și îmi place să râd, o fac tot timpul, mă amuz eu pe mine, mă amuză aproape tot. Dar vezi tu, cel mai tare mă tem că lacrimile de râs se pot tranforma în câteva secunde în lacrimi de plâns. Mi se întâmplă uneori. Plâng fără orpire, de obicei când sunt singură.
Mi-am impus singură calmitatea pe care o am. Am psoriazis, o boală de piele pe sistem nervos, da, da, o am și pe asta, și culmea, nu sunt nebună! Ceea ce înseamnă acest psoriazis, este că la fiecare șoc, teamă, nervi, emoții, pe mâinile mele mele apar niște pete, nu foarte vizibile uneori, extrem de vizibile alte ori. Așa că, pentru a mă enerva pe mine trebuie să fii bun. Nu îmi aduc aminte când am țipat ultima oară. Nu îmi amintesc nici când m-am enervat cu adevărat.
Dar hai să îți spun cum se vede totul din perspectiva altcuiva nu numai a mea.
Viața cu mine e 50-50. E foarte plăcută, dar foarte grea. Nu prea am lăsat pe nimeni să cunoască partea „grea” de suportat, pentru că nu m-am afișat prea mult. Dar lumea a început să își dea seama și să înțeleagă ce anume am. Prietenii apropiați știu de bipolaritatea mea, nu le dau numele, dar sunt 1-2 fete. Le văd că mă observă când îmi schimb starea, unele se fac că nu observă pentru a nu mă face să mă simt prost, una dintre ele e mereu speriată și vrea să ma ajute, deși face haz de necaz, pe când una din ele tratează ca o glumă, ba chiar mă striga „bipolaro” uneori. Toate aceste reacții sunt normale. Și îmi plac, îmi place când ele văd, dar îmi place și că nu insistă. Asta nu suport. Stările mele se pot schimba din minut în minut. Așa că nu are rost. E greu uneori. Pentru că mă tulbură. Uneori amețesc. Uneori sunt confuză. Uneori vreau să scap odată. Alteori…sunt calmă. Cand sunt calmă, atunci trece cel mai ușor.
Se pare că iar am făcut povestea despre mine. Ei bine, revenind la ce începusem, viața cu mine e atât lapte și miere cât și un mic calvar. Niciodată nu m-au văzut în cea mai rea stare, mereu am ascuns-o. Cea mai rea însemnând plânsete incontrolabile. M-au acceptat. Adică e normal, sunt o scumpete. Dar m-au acceptat și când nu sunt. Viața lor lângă mine, din afară și poate chiar și din perspectiva lor e normală. Eu nu o văd așa, ador cand râd cu ele, urăsc când trebuie să mă abțin. Am răbufniri uneori când sunt cu ele, mai fumez, mai glumesc, și mă mai abțin. Dar am momente când tac. Tac pentru că simt că odată cu următorul cuvânt pe care urmează să îl spun vor veni și lacrimile. Când tac, meditez, analizez, sau am o tulburare a stării. E greu să le indentifici, le ascund bine, o fac de ani buni.